Manifest pentru sînt

SINT UT SUNT AUT NON SINT
Sa fie cum sînt sau sa nu fie  

   Sîntem un grup de intelectuali din România ºi dorim sã facem cunoscutã pãrerea noastrã despre modificarea formelor verbale  “sînt, sîntem, sînteþi “ în “sunt, suntem, sunteþi” de cãtre Academia Românã . Vã cerem sprijinul  pentru a face public acest manifest la adresa Academiei care a îndrãznit sã schimbe prezentul verbului
“ a fi “ ,  cuvînt esenþial în vorbirea oricãrui român .
   Majoritatea dintre noi sîntem nãscuþi în perioada comunistã, iar în cei 15 ani de ºcoalã neîntreruptã am învãþat cã “sîntem“ ºi nu cã “suntem” români. Cineva ar putea susþine cã   pseudocãrturarii comuniºti au obligat întreg poporul român, dupã 1947, sã foloseascã  formele verbale “sînt, sîntem, sînteþi” doar din dorinþa de a face o modificare a gramaticii limbii române. Dar nu acesta este adevãrul, comuniºtii au fãcut destule crime, însã nu ºi’au permis sã atenteze la limba românã ºi mai ales la verbul existenþial.
Noi, de altfel, am aflat cã “sîntem” nu numai din ºcoalã, ci ºi de la pãrinþi, bunici, vecini, care nu studiaserã de loc prin ºcolile comuniste. Ca urmare, putem spune , cã noi românii sîntem aºa cum “sîntem” de peste 1000 de ani, cu mult înaintea oricãrui curent lingvistic. Dovada o constituie cele mai vechi scrieri româneºti, începînd cu secolul al XVI lea ºi continuînd cu secolele al XVII lea ºi al XVIII lea, ca ºi toate documentele rãmase, care ne aratã foarte clar cã verbul “ a fi “ la prezent a avut dintotdeauna formele  “sînt,sîntem,sînteþi”.
   Cîteva exemple preluate din manuscrise sînt edificatoare:

“Codicele Voroneþean”, considerat unul din cele mai vechi monumente ale limbii române, foloseºte numai acest prezent al verbului “a fi “:
    ши  чєачє  сънт     =  ºi ceea ce sînt
“Noul Testament de la Bãlgrad” din 1648 la fel:
    вои  сънтєци  сарєа  пэмэнтулуи  = voi sînteþi sarea pãmîntului
    кэ  ши  єу  сънт  ом       = cã ºi eu sînt om
“Biblia de la 1688 “ a lui ªerban Cantacuzino, de asemenea:
            кэ  сэнт  фамєни           =   cã sînt fameni
            ши  вои  сємєци  сэнтєци      =  ºi voi semeþi sînteþi.

   Grigore Ureche, Dosoftei, Miron Costin, Nicolae Costin, Varlaam, Antim Ivireanul, Dimitrie Cantemir, cu toþii au folosit în lucrãrile lor numai prezentul “sînt, sîntem, sînteþi“. De fapt, întreaga literaturã românã scrisã , atît bisericeascã, dar ºi laicã, de la începuturi ºi pînã astãzi, în cei aproape 500 de ani, a folosit verbul “ a fi “ la prezent numai în aceste forme. Poezia popularã, basmele, proverbele româneºti aratã cã poporul din totdeauna a spus “sînt , sîntem, sînteþi “, indiferent de provincie, Moldova , Ardeal sau Þara Româneascã. Primii scriitori moderni, Vãcãrescu, Heliade Rãdulescu etc., apoi marii clasici precum Alecsandri, Eminescu, Creangã, ca ºi toþi criticii ºi istoricii literari au folosit numai aceste forme ale lui “a fi “.
   Pentru o rapidã documentare, oricine poate consulta o colecþie de crestomaþie româneascã ºi cea mai bogatã ºi uºor de parcurs este cea a lui Moses Gaster publicatã in 1891. Aceastã  “Chrestomaþie românã “ cuprinde texte ºi documente de limbã românã, începînd cu anul 1550 ºi pînã în anul 1880, o mãrturie vie a limbii vorbite de români din cele mai vechi vremuri.
Prin colecþia respectivã autorul  a demonstrat calitãþi de mare filolog ºi a devenit un român cu mult mai autentic decît mulþi lingviºti etnici români. În aceastã lucrare  nu apare nici un text al ªcolii Ardelene, care folosea pe “sunt” etc. alãturi de alte creaþii gramaticale bizare, pentru simplu motiv cã nu reprezentau exemple de  limbã adevãratã româneascã.  In cele cîteva sute de texte din crestomaþia lui Gaster, verbul “a fi “ are la prezent urmãtoarele forme:“sînt”(“sânt”),”sãnt”,”sãmt”;
          ”sîntem”(sântem),  ”sãntem”,”sãmtem”;
           “sînteþi”(”sânteþi”),”sãnteþi”,”sãmteþi”.
   Aceeaºi concluzie se poate trage ºi din parcurgerea lucrãrii “Cuvente den bãtrîni “ a marelui filolog B.P.Haºdeu, din anul 1881,o colecþie de scrieri româneºti din toate timpurile ºi din diferite provincii româneºti.
   Consultînd scrierile vechi ,se poate constata cã litera chirilicã folositã pentru vocala din cuvîntul “sînt” era cel mai adesea “ъ”,      rareori  “ э”   , echivalentã cu “ î “ (sau “ â “) , iar uneori cu “ ã  “.
Este posibil ca în vorbirea curentã sã se fi folosit în trecut, pe alocuri, formele “sãnt,sãntem, sãnteþi”. Niciodatã însã nu întîlnim în  literatura veche verbul “sînt” etc. scris cu “u”, care avea corespondentul grafic în chirilicã:  “ у “ sau “ оу “. Ca urmare, nicãieri nu se gãseºte forma verbalã “sunt” scrisã in chirilicã: “сунт”.
   Cuvîntul “sînt” apare transcris în manuscrisele vechi “сънт”        ºi este  uneori sinonim cu “sfînt”  “ сфънт “. Pentru a înþelege cît de aberantã este transformarea lui “sînt” în “sunt” este de ajuns sã pronunþãm “sfuntul ” în loc de “sfîntul ”. Din punct de vedere fonetic, al sonoritãþii, “sînt” apare deschis ºi luminos în timp ce “sunt” este grav ºi întunecat.
   ªi totuºi, cum s’a ajuns la “sunt, suntem ,sunteþi”? Aceste forme verbale ale lui “ a fi ”, inexistente în limbajul românilor, au fost introduse arbitrar ºi abuziv de cãtre unii cãrturari ai ªcolii Ardelene în secolul al XIX lea pentru a latiniza forþat limba românã, care se formase cu peste 1000 de ani mai înainte. Ca sã înþelegem cît de greºitã a fost atitudinea reprezentanþilor ªcolii Ardelene faþã de limba românã este de ajuns sã citim o lucrare tipãritã în spiritul respectiv ºi vom vedea cîte cuvinte româneºti erau siluite pentru a fi cît mai latine, ori erau pur ºi simplu înlocuite cu termeni noi, fãcînd  lectura aproape imposibilã. Este ºi motivul pentru care acest efort de  latinizare absurdã a rãmas fãrã rezultat. Din acelaºi arsenal latinist provine ºi “sunt”, fiind una din puþinele invenþii lingvistice care a mai fost folositã în anii ce au urmat. Niciodatã formele artificiale “sunt, suntem” nu au cîºtigat teren în vorbirea curentã.
   Este de remarcat cã chiar in limba latinã verbul “a fi “la prezent se conjugã astfel: ego sum(sin), nos sumus(simus), vos estis(sitis), se sunt(sint), ceea ce aratã totala lipsã de fundament a unor latiniºti români. In plus, în nici o altã þarã de origine latinã, lingviºtii nu au încercat sã schimbe cuvintele proprii cu scopul de a le apropia mai mult de limba latinã. Prezentul lui ”a fi “în italianã,   “io sono, noi siamo, voi siete, egli sono”, nu a obligat pe                       nici un filolog italian  sã’l supralatinizeze, deºi italienii trãiesc in inima vechiului imperiu roman. Etimologia este doar un studiu teoretic ºi nimic mai mult. Nici un cercetãtor nu poate susþine provenienþa prezentului “a fi ” românesc din latinescul “sunt “ºi nu are dreptul sã modifice cuvîntul esenþial ºi existenþial folosit de popor sub forma “sînt, sîntem,sînteþi”, doar de dragul etimologiei. Mai mult decît atît,lingviºtii au demonstrat derivarea lui  “sînt” din subjonctivul latin  “sint,simus,sitis” ,argument hotãrîtor în favoarea acestor forme verbale ºi renunþarea la  “sunt “etc.
   Un alt argument în favoarea celor susþinute de noi îl reprezintã primele gramatici ale limbii române întocmite de iniþiatorii ªcolii Ardelene. Astfel, Samuel Micu ºi Gheorghe ªincai în lucrarea “Elementa linguae daco romanae sive valachicae” din 1780, în dorinþa de a elimina sunetul  (litera) “î (â)” din limba românã, folosesc pentru prezentul lui “a fi” formele “sent, sentem, senteþi, sent”. Iar Gheorghe ªincai în gramatica sa din 1805, de asemenea în limba latinã, întrebuinþeazã adevãratul prezent al lui “a fi”, “sînt,sîntem”etc. Aceste lucrãri pot fi considerate de referinþã în dezbaterea subiectului din manifestul nostru,întrucît autorii lor au fost nu numai cunoscãtori ai limbii latine, ci ºi vorbitori fluenþi ai acesteia. Folosind limba latinã în mod frecvent în conversaþii, corespondenþã ºi în lucrãri istorico-literare,ei au înþeles cu siguranþã cã prezentul lui “ a fi” românesc nu are nici o legaturã cu latinescul “sunt”, ci derivã din subjonctivul latin “sint”. Preluarea din latinã a verbului “sunt” ºi impunerea cu forþa în limba românã a fost fãcutã de reprezentanþii tîrzii ai ªcolii Ardelene, care nu mai erau deloc buni cunoscãtori ai limbii latine.
   Am dori sã aflãm motivele care au determinat Academia Românã sã ia o astfel de hotãrîre absurdã. Noi considerãm cã una din explicaþii ar fi presiunea exercitatã de un grup de intelectuali mai vîrstnici, care învãþaserã în ºcolile interbelice sã întrebuinþeze formele “sunt, suntem, sunteþi”, ºi care au crezut cã vor îndepãrta comunismul dupã 1990 prin impunerea acestor termeni în locul celor cunoscuþi de toatã lumea. Dacã aºa s’au petrecut lucrurile, aceºti venerabili au greºit de douã ori, întîi prin însuºirea involuntarã a unui “a fi “ fals ,creat  de latiniºti, iar în al doilea rînd prin încercarea de a impune aceastã eroare gramaticalã unei alte generaþii.  O altã explicaþie a deciziei Academiei Române ar putea fi dorinþa unor intelectuali comunisto-securiºti de a’ºi arãta zelul în apropierea de cultura interbelicã (pe care o combãtuserã cu ardoare cîndva) prin impunerea lui “sunt” ºi a lui “â” din ”a”, sperînd cã în acest mod ei se vor transforma în apostoli culturali ai României postrevoluþionare.
   În ceea ce priveºte folosirea literelor “â” sau ”î”, vor mai fi multe discuþii pînã cînd , în sfîrºit, se va stabili un singur semn grafic pentru aceastã vocalã, chestiune ce a creat atîtea probleme încã din momentul trecerii de la scrierea chirilicã la alfabetul latin, iar în ultimul timp a devenit subiect de disputã politicã. Oricum, limba vorbitã nu a avut de suferit din cauza lui “â” sau “î”. Dar obligarea unui întreg popor sã’ºi însuºeascã un cuvînt nou ,pentru a’ºi exprima existenþa la prezent, este o gafã fãrã margini care aratã pericolul ce poate veni din partea unei înalte instanþe de culturã. Pare evident cã decizia a fost luatã de falºi cãrturari, care parcurgînd vreo tipãriturã interbelicã ,în care se foloseau “sunt”etc, au tras concluzia cã aºa trebuie sã vorbescã toþi românii. De teama trecutului lor ºi din lipsa unei informãri profunde ,aceºtia au uitat cã ,atît ei cît ºi pãrinþii lor, ca ºi întreg poporul român, au spus ºi spun mereu: “sînt, sîntem,sînteþi”.
   Odatã ce hotãrîrea Academiei a fost elaboratã, punerea în practicã s’a fãcut într’un mod îngrijorãtor de unanim, amintind de dirijãrile de tip “securistic”. Toate editurile, ziarele, cu mici excepþii, agenþiile de difuzare a filmelor etc. ,au preluat noile norme fãrã nici o împotrivire, ceea ce este de’a dreptul revoltãtor. Dacã regimul Ceauºescu ar fi decretat o astfel de hotãrîre, cu siguranþã s’ar fi gãsit destui contestatari care sã demonstreze, cu probe, falsul unei asemenea schimbãri lingvistice. Dar acum, dupã revoluþie, Academia Românã decide folosirea formelor “sunt “etc.,iar  ziarele, editurile se supun orbeºte ,deºi pînã atunci utilizaserã milenarul “sînt”. Totodatã, cu greu se poate înþelege poziþia profesorilor de limba românã, care au acceptat sã forþeze elevii in însuºirea noilor termeni ,pe care nici ei înºiºi nu îi folosiserã vreodatã.
   Este revoltãtor ºi îngrijorãtor faptul  cã ediþiile critice din ultimii ani ale clasicilor care au spus ºi scris întotdeauna numai “sînt, sîntem,sînteþi “, modificã nepermis aceste forme lexicale în “sunt” etc. “Sînt” a fost înlãturat definitiv din dicþionarele ºi gramatica limbii române, ne mai figurînd nici ca regionalism. Dicþionarul de rime întocmit de Mihai Eminescu, conþine la rima  “-înt”(“-ânt”),  printre alte cuvinte ºi verbul “sînt “, în timp ce, la rima”-unt” nu figureazã  “sunt”, aºa cum ,de altfel ,în toatã opera sa ,marele poet foloseºte numai prezentul adevãrat al lui  “a fi”. Deºi acest fapt reiese limpede din numeroasele ediþii, dar mai ales din manuscrisele poetului, totuºi ultimele reeditãri ale operei eminesciene au îndrãznit sã înlocuiascã formele gramaticale  “sînt”,etc.  cu “ sunt”etc. , chiar cu riscul de a modifica rima ,ceea ce este un atentat de neimaginat la sacrul poeziei genialului scriitor.
   Cine are dreptul sã mai dezbine încã o datã poporul român între cei care “sînt” ºi cei care “sunt”?
   De ce doreºte Academia sã mai creeze o generaþie de români care “sunt” ºi care vor suporta consecinþele acestei decizii?                         
   Cine are dreptul sã modifice verbul ce exprimã starea de fiinþã a poporului sau a individului?
   Nimeni nu ºtie, ºi nici nu va ºti vreodatã cineva, cînd,unde ºi de ce românii au început sã spunã “sînt, sîntem, sînteþi “. Studiile filologice, indiferent cã se încheie cu supoziþii sau certitudini, nu au voie sã schimbe cuvinte ce vin dintr’un trecut îndepãrtat ºi care au fost folosite ca atare timp de peste un mileniu.
   Hotãrîrea Academiei Române din 17 februarie 1993 ºi pusã în aplicare în anii urmãtori motiveazã revenirea la “sunt” ca o “consecinþã a unui îndelungat proces istoric”. Prin acest manifest am încercat sã arãtãm cît de fals este  pretinsul îndelungat proces istoric. Noi sîntem dintre cei care nu vor ºi nu pot sã citeascã, sã scrie sau sã pronunþe verbul “a fi” la prezent decît în forma clasicã: “ sînt, sîntem, sînteþi”.  Noi sîntem dintre cei care nu pot accepta modificãri brutale, tendenþioase ºi nefondate în trãsãtura cea mai de preþ a poporului, limba. De aceea am conceput acest manifest care se sprijinã pe adevãr, pe cei 500 de ani de literaturã românã scrisã ºi pe cei peste 1000 de ani de limbã românã vorbitã. Prin manifestul de faþã cerem Academiei Române sã anuleze hotãrîrea din 17 februarie 1993 ºi sã lase limba românã liberã fãrã încãtuºãri impuse de academicieni vremelnici. Limba este tot atît de veºnicã precum poporul care o vorbeºte. Nimeni nu are voie sã schimbe dupã bunul plac cuvintele, cu atît mai mult cînd este vorba de o verigã importantã lingvisticã ºi anume prezentul verbului “a fi”: eu sînt, noi sîntem, voi sînteþi, ei sînt.

        Nicolae Benga, Elena Radulescu si Iuliana Radulescu  - Campulung, jud. Arges

   Raspunsul Academiei Române - Institutul de Lingvistica Iorgu Iordan - Al. Rosetti la petitia domnului Nicolae Benga, trimis la data de 30 mai 2006 Administratiei Prezidentiale:

   Ca raspuns la Manifestul pentru sint de Nicolae Benga, Elena Radulescu si Iulia Radulescu, transmis mai multor institutii de dna Papusa Radulescu, prin posta electronica, la 1 aprilie 2006 si transmis presedintelui Acedemiei Române, acad. Ionel Haiduc, de catre Administratia Prezidentiala, cu borderoul nr. 720/09.05.2006, dupa verificarea si analizarea aspectelor semnalate, va comunicam urmatoarele:

   1. Conform art. 8, alin. (1), pct. b) din Legea privind organizarea si functionarea Academiei Române nr. 752 din 2001, publicata in Monitorul Oficial al României nr. 843/2001, printre atributiile principale ale Academiei Române - ca si ale altor academii din lume, precum si pe linia traditiei academice românesti - se numara, pe unul dintre primele locuri, aceea ca se ingrijeste de cultivarea limbii române si stabileste regulile ortografice obligatorii.

   2. Inlocuirea formelor "sînt, sîntem,sînteþi, sînt"  ale  verbului "a fi" cu "sunt, sunteti, sunt" a fost aprobata prin Hotararea Adunarii Generale a Academiei Române, publicata in Monitorul Oficial al României nr. 51/1993. Ea a fost insusita de Ministerul Educatiei si Cercetarii si de Ministerul Culturii si Cultelor si aplicata, pa aceasta baza, in documentele oficiale, in invatamant si de catre edituri si mass-media.

   3. Prin aceasta Hotarare s-a revenit la formele din seria sunt, care reprezentau norma limbii române literare si in perioada interbelica. Ele se inscriu pe linia traditiei limbii române culte, care a promovat aceste forme inca din secolele al XVIII-lea - al XIX-lea din dorinta de a pune mai bine in evidenta latinitatea limbii române. Sub cunoscuta influenta a scrierii asupra pronuntarii, aceste forme se impusesera si in exprimarea orala.

   4. Din ratiuni populiste, in 1953, formele din seria sunt fusesera inlocuite cu cele din seria sînt.

   5. Formele mostenite din seria sînt caracterizeaza, intr-adevar, limba populara si textele vechi. Hotararea mentionata nu exclude libertatea de a le folosi in continuare (cu grafia sânt) in redarea vorbirii populare si in editarea unur asemenea texte, precum si in opere beletristice (cu atat mai mult cand sunt cerute de rima) si in vorbirea diverselor persoane, cum sunt cei trei semnatari ai "Manifestului" in cauza.

   6. Dupa 13 ani de aplicare a Hotararii mentionate, care s-a impus fara dificultate, este, evident, lipsit de orice sens sa se schimbe din nou o norma generala a limbii române literare, indiferent de argumentele care s-ar putea aduce in favoarea revenirii la o recomandare anterioara, perturbandu-se din nou scrierea si rostirea româneasca literara.

                                                                                                                                                         Acad. Marius Sala

Alte articole